Oglindă oglinjoară

Oglindă oglinjoară... cine-i...?

În momentul de faţă, cel din faţa mea, răspunse oglinda.
Atunci când:
Zâmbeşti- eşti frumos. Râzi- eşti amuzant. Plângi- eşti sensibil. Te strâmbi- eşti urât. Suferi- ţi-e rău: eşti roşu, apoi alb, din nou roşu, apoi verde, se aude un sunet ciudat lângă mine, finalizezi cu o spălare pe faţă şi pleci împiedicându-te. Strănuţi- mă murdăreşti. Eşti nervos- vrei să mă spargi, când te ameninţ că te tai te linişteşti. Îţi pui întrebări- îţi răspund. Te uiţi în ochii mei, adică ai tăi- priveşti dincolo de ei, în sufletul meu- reflectez sufletul tău.

Închizi lumina şi pleci. Te aştept din nou la mine - ştiu că-ţi place de tine.

Un strop...

     Plouă mărunt şi rar. Îţi atrage atenţia ochilor câte un strop. Unul care în viteza lui către necunoscut se descompune uşor, aruncând particule în toate direcţiile. Renunţă uşor la greutate, la inimă, la suflet şi într-un final se stinge. Se combină cu infinitul lumilor, devenind omniprezent, dar, nu înainte de a face oamenii să spere, să creadă mai mult şi să viseze cu ochii deşchişi. Câte lucruri minunate poate aduce un singur strop unui om, unei culturi, unei nopţi senine. Vântul suieră uşor, vârcolacii se îndrăgostesc de lună, îndrăgostiţilor le cresc coliere de fluturaşi, cerul dansează cu stropii de lumină, ploaie de stele.

         Trecut-au anii...

    Trecut-au anii ca vântul care-mi şuieră la geam. Douăzeci şi unu... şi nu Blackjack, ci atâţia am împlinit anul acesta. Dacă întrebarea este: „Ţi se par mulţi sau puţini?” atunci nu am răspuns pentru ea. Cântărind tot ceea ce am făcut în anii ce au trecut constat că nu ştiu ce să pun în balanţă... Bunătate vs Răutate? Bucurie vs Tristeţe? Raţional vs Instinctual? Iubire vs Ură? Cred că dualitatea lor mereu va exista în mine, în oameni... Deşi nu regret nimic acum, sunt lucruri pe care cu siguranţă le-aş face diferit, dar casetofonul nu-mi permite să derulez înapoi. Încercând să-mi amintesc cum îmi vedeam viitorul prin ochii unui copil îmi dau seama că era altfel, în el existau alte lucruri, alte prietenii, alte percepţii, altă carieră, altă facultate, alt viitor, altă lume... De ce ne schimbăm oare atât de mult pe parcurs ce creştem? Vrem alte lucruri comparativ cu ceea ce ne doream când eram mici? Să fie oare conştientizarea anumitor dorinţe reale şi experienţa trăită? Sau doar simplul fapt că nu ne-am dorit cu adevărat ca visele noastre de copil să se-nplineanească?

Puzzle de apă

Un puzzle de apă, doar unul. Să se adune lume din toate colţurile planetei, până şi cei mai înţelepţi veniţi dinspre stele. În zadar să fie construirea lui. Orice îmbinare de molecule să nu mai poată fi dezbinată la fel, iar fiecare piesă pusă greşit să schimbe înfăţişarea finală. Dar nu de alt rezultat este nevoie, ci de cel iniţial, cel la care nu se mai poate ajunge, cel care după prima greşeală dispare definitiv. Să aibe şi buton de Reset, dar în zadar e totul. De neconstruit se pare că-i, neavând o imaginea finală pe cutie. Oare ploaia-i un puzzle de apă ?

What does AIESEC mean to ME?
O dorinţă aprinsă îl ardea pe interior, în timp ce hoinărea fără stare prin univers. Auzise el, în ultima sa reîncarnare, despre o mamă care aducea pe lume agenţi ai schimbării. Vroia şi el să fie unul, deşi avusese multe vieţi înainte, nu făcuse mare lucru în nici una dintre ele.
Hotărât se duce la Dumnezeu să-i ceară o ultimă şansă de a fi fiinţă, dar una a acelei mame despre care auzise el multe lucruri. Îi se oferă acest lucru, dar este avertizat că nu toţi reuşesc, unii se vor pierde pe drum, iar ceilalţi nu sunt acceptaţi de însăşi cea care dă viaţă.

În toamna lui octombrie 2010 mă năşteam într-o familie pe nume AIESEC, împreună cu alţi câţiva fraţi şi câteva surori. Încă din prima zi ne-a fost prezentată casa şi cum merg lucrurile în ea.
Fraţii mai mari au sărit imediat în ajutor răspunzând întrebărilor celor nou-născuţi cu un entuziasm aparte. Încet, încet am început să-i cunosc pe toţi din familie şi rolul lor în această casă. În scurt timp am aflat că de fapt nu sunt toţi aici. Unii dintre ei sunt plecaţi la rudele mai mari în ţări străine, pentru a învăţa câte ceva de la ei, iar când se vor întoarce ne vor împărtăşi şi nouă din experienţa lor.
Am învăţat că unii dintre fraţii mai mari nu au foarte multe priorităţi în plus faţă de cei mici, şi că dacă vrei să schimbi ceva în casă : „un bec, un covor, sau să te aventuriezi la cumpărături ori la dus gunoiul” o poţi face dacă demonstrezi că eşti în stare.
Aici munceşti încă de mic, greşeşti, înveţi, pierzi şi te ridici din nou, iar în final când vei fi suficient de matur să părăseşti familia şi să mergi pe drumul tău, recompensa non-materială primită până acum se va transforma în ce vrei tu.

We are the champions !!!

O nouă cursă este pe cale să inceapă. Se dă startul. Competitorii nu ştiu exact drumul până la final, dar cu toţii ştiu că nu va ieşi decât un singur campion. Singura lor şansă de a deveni cineva este de a-i întrece pe toţi ceilalţi adversari, de a lua cupa campionului.
Este o cursă lungă cu foarte mulţi competitori, probabil câteva mii, nimeni nu ştie exact numărul lor.
Nu există locul doi pe podium, iar pentru necâştigători nu mai este nimic după, se joacă cea mai grea carte: totul sau nimic.

Cu toţii suntem campioni. De ce? Pentru că am câştigat marele maraton.
Acela de a deveni fiinţă. Am învins în cursa spermatozoizilor şi am obţinut cupa vieţii.
Ce facem cu ea? Depinde de tine ce vrei să faci cu ea....

O versiune diferită de mit.

Poate cu toţii cunoaştem poveştile cu troli şi prinţese frumoase, în care acestea erau răpite şi ţinute prizoniere primind hrană cât să le ţină în viaţă, până când cineva venea în salvarea lor sau până se hotărau cum să o gătească (iar cum trolii nu erau creaturi prea inteligente, această hotărâre putea dura ani de zile) deşi nu ar fi exclus ca să o fi ţinut pe post de bibelou.

Poate cu toţii avem cunoştiinţe care au în casă animale de companie speriate de bombe cum ar fi şoricei/hamsteri/veveriţe/etc. Ca să îţi poţi permite să ţii un astfel de animal în casă trebuie în primul rând să deţii un acvariu sau o cuşcă. Acest animăluţ ţinut captiv într-un loc restrâns se aseamănă cu prinţesa din poveştile cu troli. Este ţinut captiv ca un prizonier fără nici o urmă de şansă a evadării şi fără nici un cavaler în căutarea lui, singura lui scăpare fiind somnul.

Dacă trolii nu au existat niciodată (deşi e doar un mit) ci doar noi oamenii suntem consideraţi diferitele creaturi care există în mituri, în ochii sau imaginaţia animăluţelor ?
Dacă acel şoricel mă vede pe mine bau bau-ul infiorător, dacă se aşteaptă ca eu să îl gătesc ? Toate acestea ar însemna că trăieşte în coşmar continuu, chiar dacă el încearcă să se adapteze în peştera mea şi cuşca lui neputând face altceva, iar până la sfârşitul vieţii lui crede că eu încă nu m-am decis cum să îl gătesc, ultimul lui suflu fiind gătirea.
Dacă toatea acestea ar fi adevărate în mintea unui animal, asta înseamnă că unul din ei a învăţat să scrie rupestru şi să gândescă şi că el sau ei au creat miturile pe care noi oamenii le citim mai mult sau mai puţin astăzi imaginându-ne ce teribile creaturi erau trolii, nu-i aşa ?
Poate că din cauza asta nu au grai animalele sau că de asta nu (mai) gândesc, să nu mai aibă nimeni în afară de propria rasă ce le spune oamenilor de faptele şi răutatea lor ... acum trebuie să ne dăm seama singuri.